Spania va hiberna și pe durata verii. „Ne-ntoarcem în hienă, ni se ascut dinții și ni se întunecă mințile.”
Lumânările dau încă lumină, se confundă liniștea sărbătorilor pascale cu „tihna” cauzată de izolarea la domiciliu. Nu mai știi ce zi este, ai pierdut șirul, numeri cojile de ouă și stafidele din cozonac imaginându-ți că se termină odată, că e doar un coșmar prin care trecem fără să fi fost întrebați. Jurnalul emigrantului trebuie scris așa cum se află: rece, la obiect, cu țâfnă și sentiment, cu obidă și cu bucurie dacă se poate.
Spania se pregătește de o lungă „hibernare” alături de cel mai temut inamic pe care l-a întâlnit până acum: coronavirusul. Dacă previziunile se vor îndeplini și informațiile din spațiul public vor deveni realitate, sfârșitul anului 2020 va găsi regatul cu turismul (17% din PIB) la pământ, industria va funcționa doar cu sectoarele strategice, iar societatea va traversa o perioadă foarte grea din punct de vedere economic, șomajul fiind în continuă creștere.
Îmi place să cred că românii din Spania au avut și anul acesta ouă roșii și cozonac pe masă, chiar dacă nu s-au putut aduna cu toții să sărbătorească, chiar dacă nu au putut merge să-și vadă familiile din România așa cum își propuseseră inițial. Copiii vor beneficia de un regim mai lejer începând cu 27 aprilie. Vor putea să iasă din casă, vor merge în parcuri, la plimbare. Zilele acestea se lucrează la legislație în acest sens. Vor putea părinții să-i convingă că trebuie să poarte mască, că trebuie păstrată o distanță care să nu permită contaminarea? Rămâne de văzut.
Guvernul Sanchez anunță ieșirea treptată din izolare, progresiv, subliniind că zonele metropolitane aglomerate vor fi ultimele pe listă. Șeful guvernului este acuzat că nu comunică cu reprezentanții opoziției, că nu oferă cifre complete despre contaminați și decesele din teritoriu. Chiar astăzi, 20 aprilie, are loc întâlnirea cerută de multă vreme de șeful opoziției, Pablo Casado, care a spus în nenumărate rânduri că „vom ajuta pentru salvarea vieților, dar nu vom fi părtași la ruinarea Spaniei”. Lupta politică își face loc cu perfidie și insistență în tabloul pandemic. Mulți uită că morții nu au culoare politică, nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Iar în Spania s-a depășit un nivel psihologic: 20.000 de decese și ne apropiem de două sute de mii de contaminați.
Scriitorul și filosoful Fernando Savater vorbește despre comportamentul spaniolilor. Arată într-un articol că se pierde treptat contactul, oamenii nu se mai ating, nu se mai îmbrățișează, distanța distruge efuziunea și răcește interacțiunea umană. Oamenii au învățat să stea departe unii de ceilalți, nu știm deocamdată dacă acest fapt ne avantajează pe viitor. Sau, din contră, ne va introduce și mai tare în bulele pe care le construim în ultimii ani. Într-una din bule am văzut zilele trecute cum un român din Spania a ajutat zeci de familii cu alimente, scoțând bani din propriul buzunar. Eu însumi l-am căutat și l-am convins să iasă în public pentru a-i scrie povestea. A devenit virală. Mii de aprecieri, mii de distribuiri, i-a fost lăudată atitudinea chiar pe pagina ambasadei române din Madrid. Zeci de mii de compatrioți i-au transmis urări de sănătate. Dar din bulă au venit și reacțiile repugnante ale celor care au văzut doar o laudă de sine sau, mai rău, o intenție de a strânge bani de la oameni și a-i dosi în vreun cont ascuns. Spunea bine Savater într-una dintre cărțile sale: „ne-ntoarcem în hienă, ni se ascut dinții și ni se întunecă mințile, mirosul de sânge ne sălbăticește alarmant de repede” – citez din memorie, nu îmi cereți acuratețe la această oră.
În următoarele săptămâni se va realiza un studiu la comanda Ministerului Sănătății din Spania pentru a se obține detalii precise despre felul în care s-a propagat până acum coronavirusul. 750 de militari vor ridica mostre de pe întregul teritoriu național. În sistemul sanitar sunt peste 22.000 de cadre contaminate. Medici, asistente, infirmiere – fac parte din numărul deceselor. Ultimul care a murit este Joaquin Diaz Dominguez, 64 de ani, chirurg cu imensă experiență, directorul medical al Spitalului La Paz din Madrid.
Sunt foarte multe posibilități ca starea de urgență să fie prelungită până pe 9 mai. Și revin acum cu gândul la „plămânul” iberic: turismul. Se vehiculează închiderea sectorului (baruri, restaurante, hoteluri) până în luna decembrie. Va mai reuși Spania să fie în anii care urmează acea destinație dorită de peste 80 de milioane de turiști pe sezon? Ce șanse sunt să-și revină coasta Mediteranei? Și cât va dura acest lucru ținând cont că o criză economică de proporții ne bate la ușă dacă nu vom porni motoarele producției cât mai repede?
Șomaj, izolare, teamă, multă isterie colectivă (indusă, răspândită conștient sau nu, calculată, asumată?), un spectru imens al nesiguranței, falii imense într-un sistem care nu a știut deloc să reacționeze la timp… Îmi aduc aminte doar de glumele care se făceau prin februarie în Italia, de infantilismul celor de la OMS, de inconștiența cu care s-a ieșit pe străzi și s-au adunat sutele de mii de oameni pe stadioane. Cine nu este în genunchi acum? Poate doar un număr restrâns de multimiliardari care ies întotdeauna bine din orice catastrofă socială, politică sau economică.
Vorbim despre muzică? A murit din cauza nenorocitului de virus Giuseppi Logan, unul dintre giganții saxofonului „free jazz”, la 84 de ani. Vorbim despre cultură, despre faptul că oricum nu a fost niciodată fenomen de masă, un interes pentru guvernanți? Putem vorbi și despre infecția din mintea unor actori care afirmă pe televiziunile românești „cum au făcut la Colectiv… haimanalele alea abia se pregăteau cu „Jos Biserica, Jos Patriarhul!”
Dar mai bine nu. Nu e momentul, avem încă pasca pe masă și cred că Fiul Domnului nu a plecat de tot de pe cruce. Încă se mai uită la noi, peste umăr, cu milă. Și își face griji pentru sănătatea noastră mintală.