fbpx
marți, 27 septembrie 2022
Informația fără granițe


Povestea emoționantă a unui sportiv de origine română din Austria, rămas fără un braț în urma unui grav accident rutier

Scris de: Mircea Iordache , înv Din diaspora Evenimente În evidență Știri - vineri, 12 august 2022 Etichete: , , , , , ,

Andreas Onea, un tânăr în vârstă de 30 de ani, fiul unor imigranți români stabiliți în Austria, a întrecut toate așteptările și prejudecățile din mintea tuturor celor din jurul său. Andreas este unul dintre cei mai rapizi înotători austrieci, precum și moderator sportiv la ORF (Österreichischer Rundfunk, un serviciu public național de radio și televiziune) și toate acestea le reușește doar cu un singur braț.

În nefericita zi de 3 mai 1998, când încă nu împlinise șase anișori, Andreas și-a pierdut brațul stâng în urma unui accident de circulație. Imediat după accident, a început să practice înotul ca sport de terapie. Ca bun creștin, el este recunoscător lui Dumnezeu pentru ceea ce este acum și, prin exemplul său, dorește să ajute moral cât mai multe persoane cu dizabilități, menționează publicația Helden der Freizeit.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

Într-un interviu acordat recent cotidianului „Helden der Freizeit” (HF), multiplul medaliat al concursurilor de înot destinate persoanelor cu dizabilități dezvăluie motivul pentru care cel mai mare succes sportiv al său nu este și cea mai mare realizare din viața sa, cum și-a făcut debutul ca și moderator sportiv, de ce nu ar mai fi în viață fără fapta altruistă a mamei sale și de ce se străduiește să realizeze cât mai multe „momente James” personale.

Jurnalistul HF, Christian Orou, îi amintește lui Andreas faptul că a câștigat medalii la Jocurile Paralimpice, dar a ocupat și locul al patrulea și al cincilea, întrebându-l dacă a considerat aceste clasări un succes sau un eșec.

Andreas precizează că totul a depins de perspectiva și de timpul realizat în fiecare cursă în parte. La Londra, de exemplu, a terminat pe locul patru cu un timp incredibil. Nu s-a putut învinovăți, deoarece a fost o performanță de top, iar alți trei înotători au înotat în așa fel, pentru a nu urca pe una din treaptele podiumului.

Personal însă, acea cursă a simțit-o ca pe o înfrângere, deoarece știa că i-au lipsit doar 26 de sutimi de secundă pentru a fi pe podium. În schimb, a fost al treilea la Rio, iar acea performanță a considerat-o ca pe un eșec absolut, dar a fost pe podium și a câștigat medalia de bronz. „Deși Rio ar trebui evaluat negativ din punct de vedere sportiv, pentru mine este unul dintre cele mai mari succese ale carierei”, a precizat Andreas.

În afara antrenamentelor și concursurilor de înot, Andreas prezintă pentru postul austriac ORF revista sportivă pentru persoanele cu dizabilități de când avea vârsta de 20 de ani. Christian Orou îl întreabă dacă a fi moderator sportiv a fost dintotdeauna jobul său preferat.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

„Deloc. Nici măcar nu aveam asta pe radar. Sunt fiul unei familii de imigranți români și am învățat să vorbesc germana la vârsta de șase ani”, spune Andreas, care recunoaște că a fost foarte timid în copilărie. Să stea și să vorbească în fața oamenilor nu era exact ceea ce persoanele apropiate ar fi prezis pentru el ca o viitoare carieră.

Dar a venit oferta de la ORF și a avut de ales dacă o acceptă și o încearcă sau o respinge, de teamă să nu greșească în emisiunile transmise în direct sau să ajungă subiect pentru Maschek (un site ce parodiază persoanele publice, extrem de popular în Austria). „De fapt, inima mi-a spus să nu o fac. A trebuit să ies din zona mea de confort”, recunoaște Andreas.

Totuși, a îndrăznit și acum moderează emisiuni ale ORF. Întrebat de ce a făcut asta, Andreas a explicat că nu a vrut să îi pară rău pentru că nu ar fi încercat. Este moderator sportiv de zece ani și, la ora actuală, emisiunea sa este singurul format de televiziune din lume care se ocupă, în mod regulat, de sporturile practicate de persoanele cu dizabilități.

Cel mai benefic aspect a fost că alegerea sa de acum zece ani l-a dus la o pasiune și o carieră profesională remarcabilă. Nu doar la televizor, ci și la nivel de eveniment ca moderator al diferitelor competiții sportive. Asta l-a îndepărtat puțin de subiectul dizabilității, deoarece acum moderează și formate care nu au nicio legătură cu acest subiect, precum golful, baschetul, voleiul, handbalul și, de asemenea, știrile sportive. „Asta e frumusețea”, spune Andreas.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

Jurnalistul HF își continuă interviul, întrebându-l cum a fost atunci când a prezentat știrile sportive pentru prima dată.

Destăinuind faptul că a fost super entuziasmat și încă mai este, Andreas a spus că poartă un mare respect pentru acest tip de format și îi recunoaște importanța, precizând că prima dată când toată lumea l-a văzut pe ecran, de fapt, nu a fost prima oară când a fost în direct.

Andreas și-a amintit că în 2014 a participat la un casting unde directorul departamentului sport l-a testat. Era foarte relaxat pentru că nu aplicase și credea că nu era vorba despre nimic. Tocmai ajunsese acolo din întâmplare. Formatul se numea „Austria poate” unde, printre altele, erau prezentate talente din echipa editorială sportivă, care i-au dat ulterior ocazia să prezinte știrile sportive.

„A doua oară, ani mai târziu, au apărut probleme cu moderatorul programat. Am fost singurul din jur și dintr-o dată eram în studio. După câteva ore de pregătire, am moderat emisiunea. Asta a semănat un pic cu reportajele speciale de la Ibiza ale lui Tobias Pötzelsberger”, spune Andreas.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

Jurnalistul Christian Orou îl întreabă despre importanța știrilor sportive, în opinia sa.

Ca fan declarat al sportului, Andreas recunoaște că știrile sportive sunt informațiile principale, deoarece te ajută să afli ce s-a întâmplat în lumea sportului, știri pe care o echipă editorială de înaltă calitate le consideră relevante.

„Ca sportiv, este gloria maximă atunci când apari în știrile sportive, deoarece știi că o mulțime de oameni te admiră. Pentru că ei observă performanța, care pentru mine dintr-un sport marginal a fost întotdeauna onorabilă atunci când am fost menționat. Ca moderator, este provocarea pe care știu că trebuie să o prezint din prima secundă până la final, de preferință până la PR-ul pentru Sport 20, ca să avem în continuare mulți telespectatori și acolo. Știrile sportive își au strălucirea din toate punctele de vedere”, adaugă Andreas.

Întrebat dacă a primit vreun feedback la prima sa moderare, Andreas mărturisește că nu se aștepta să primească vreun feedback sau că oamenii ar fi putut întreba: „Ce caută bărbatul ăsta cu un singur braț?” Dar nu a fost cazul, el a primit câteva comentarii pe Facebook, au existat și unele feedback-uri pe pagina de sport ORF, iar serviciul de relații cu clienții al ORF a auzit, de asemenea, declarații despre el.

Christian Orou este curios ce fel de feedback-uri a primit, pozitive sau negative, la care, amuzat, Andreas răspunde că cele negative nu i-au fost încă transmise, așa că presupune că că totul a fost pozitiv.

Jurnalistul HF continuă interviul, întrebându-l dacă s-a confruntat cu critici legate de dizabilitatea sa. „Nu, n-am auzit pe nimeni supărat din cauza asta”, spune Andreas.

Christian Orou insistă: „Chiar și în sport?”

Andreas îl lămurește că acest lucru se întâmplă tot timpul în sport. De exemplu, el a înotat de multe ori în competițiile celor fără dizabilități. La începutul carierei sale, oamenii spuneau: „Ce caută acolo? Are propriile sale paracompetiții. De ce ne ia locul?” Andreas povestește cum odată a fost parțial descalificat pentru că înota cu o singură mână, deoarece o regulă a concursului spunea că trebuie să lovești apa cu două brațe.

„Am un singur braț, așa că nu pot lovi cu două brațe. Totul a dispărut după ce am câștigat finala B la campionatele naționale din 2012. De atunci, nimeni nu m-a chestionat cu privire la handicapul meu. Pentru mine a fost important să dau un răspuns sportiv”, subliniază Andreas.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

Întrebat cât de importantă este munca sa ca moderator sportiv privind subiectul integrării în societate a persoanelor cu handicap, Andreas spune că speră să poată schimba ceva. El crede că vizibilitatea este importantă atunci când vine vorba de persoanele cu dizabilități, în special acea vizibilitate pozitivă.

Andreas consideră că sportul este o platformă bună, deoarece dizabilitatea sa este vizibilă clar doar atunci când poartă costumul de înot. În același timp, în domeniul sportiv sunt prezentate realizările și succesele sale. Drept urmare, oamenii asociază dizabilitatea sa cu performanțele sale. „Din păcate, în societate există încă opinia că persoanele cu dizabilități nu sunt independente, că sunt dependenți de sistemul social și de alocații. Nu este deloc așa”, spune Andreas.

El încearcă să schimbe această mentalitate greșită prin sport, pe de o parte, și ca moderator sportiv, pe de altă parte. Iar dacă este vizibil în aceste formate, nu înseamnă că este prezent acolo pentru că îi lipsește un braț, ci pentru că este sportiv și moderator. Astfel, el prezintă dizabilitatea sa într-o altă lumină și întrece în acest fel așteptările și prejudecățile celorlalți, pentru că ei nu se așteaptă să le vorbească un prezentator cu dizabilități.

Andreas vrea să arate că acest lucru nu contează deloc și că principalul aspect este ca performanțele sale să fie văzute și apreciate de public. De aceea este nevoie de mai multă vizibilitate pentru cei ca el în mass-media, în sport, în afaceri, în politică, în cultură. Trebuie să existe cât mai multe asemenea persoane cu dizabilități, pentru a fi prezentate publicului larg.

Întrebat ce înseamnă handicapul pentru el, Andreas explică faptul că dizabilitatea este, de fapt, ceea ce mediul social face din condițiile sale de bază. Într-adevăr, are un handicap, dar handicapul său principal este atunci când oamenii îl tratează diferit, doar pentru că îi lipsește un braț.

El dă exemplul unei discriminări într-un proces de aplicare pentru un job, deoarece documentele de aplicare nu pot fi citite automat pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Cu alte cuvinte, din cauza unor simple circumstanțe, oamenii sunt excluși din societate și se întreabă de ce nu sunt incluși și ce ar trebui să facă?

Pot exista ajustări structurale minore și majore, dar cel mai important lucru pentru persoanele invalide este să distrugă barierele din mintea lor, potrivit ideilor lui Andreas. El știe foarte bine că persoanele cu dizabilități sunt foarte capabile să realizeze ceva.

„Abia atunci ceilalți vor vedea că nu contează deloc că le lipsește brațul, că nu pot vedea nimic sau că circulă într-un scaun cu rotile. Ei nu vor mai fi handicapați pentru că restul lumii încetează să-i considere handicapați”, spune Andreas.

Comediantul David Stockenreitner, numit recent „Eroul lunii” într-un alt interviu al cotidianului HF, își asumă propria sa dizabilitate cu mult umor negru. Christian Orou îl întreabă pe Andreas ce părere are despre această abordare.

Într-adevăr, el crede că este grozav și distractiv. El spune că dacă cineva ar petrece o săptămână cu colegii săi paraînotatori, va auzi lucruri pe care nu ar fi crezut că sunt posibile să le spună persoane cu dizabilități, cum sunt cei doi colegi ai săi care se deplasează într-un scaun cu rotile și un alt coleg, mai tânăr, care are dizabilități de învățare.

Andreas spune că între ei glumele despre handicapul fiecăruia se fac într-un mod bun. Nu vătămător, nu răuvoitor, și chiar poate fi de ajutor acest fapt pentru o persoană cu dizabilități, dacă poate face față situației. El explică: „Dacă întâlnesc pe cineva care nu mă cunoaște și fac imediat o glumă despre faptul că am un singur braț, atunci poate vedea că privesc totul cu seninătate. De asemenea, puteți fi mai deschiși și puteți întreba ce s-a întâmplat sau cum s-a ajuns la asta?”

Andreas este convins că umorul poate ajuta la reducerea temerilor de contact ale persoanelor cu dizabilități. Mai mult, îi înțelege și pe cei care spun: „Asta nu e pentru mine, e prea macabru pentru mine!” Dar folosirea umorului ca armă pentru a discrimina persoanele cu dizabilități ca parte a populației, atunci bineînțeles că nici asta nu este în regulă, deoarece la fel, contextul contează. În Austria există un procent de 20% din populație care au dizabilități, astfel încât peste un milion de oameni se simt vizați.

Întrebat cine este pentru el un adevărat erou, Andreas răspunde fără echivoc: „Părinții mei. Ar fi trebuit să mor în accidentul de mașină în care mi-am pierdut brațul. M-au găsit doar pentru că m-au căutat la rugămintea mamei”. Ea însăși a fost grav rănită lângă epava mașinii și singurul lucru în mintea ei era: „Unde sunt copiii mei? Mai sunt copiii mei în viață?” Ea nu avea habar că are hemoragie internă și că era atât de grav rănită încât nu se știa dacă va supraviețui până a doua zi.

Dar, ca orice mamă, se gândea doar la copiii săi. Acesta a fost motivul pentru care Andreas a fost căutat mai atent de salvatori și găsit rapid. Altfel ar fi sângerat până la moarte într-un șanț. Acest altruism, această iubire necondiționată din partea mamei sale i-au salvat viața. Iar speranța pe care părinții săi au exemplificat-o pentru el a fost educativ pentru el, așa cum recunoaște și acum.

Întrebat dacă își amintește o situație mai specială, Andreas i-a povestit jurnalistului HF momentul când era în spital și tatăl său s-a trezit din comă. Personalul medical i-a spus ce s-a întâmplat și tatăl său a început să plângă. Andreas avea aproape șase ani, s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Tată, de ce plângi?”

Acesta i-a răspuns: „Uite ce s-a întâmplat. Îți lipsește un braț, mama nu este bine, bunicul nu este bine, eu nu sunt bine. Cum să nu plâng?” Apoi l-am încurajat și i-am spus: „Îmi pun o mână de la o păpușă și totul va fi bine.” Optimismul lui Andreas i-a dat multă încredere tatălui său. Acesta a devenit motto-ul familiei lor de atunci. Totul va fi bine, pot trece peste orice obstacol, dacă au încredere unul în celălalt. „Asta a fost incredibil de important și educativ pentru mine ca și copil. Au fost mulți oameni care m-au modelat, dar persoana care sunt se datorează părinților mei” mărturisește Andreas.

Întrebat cât de mult efort depune pentru a-și putea trăi pasiunea, tânărul moderator sportiv subliniază că nu a fost niciodată motivat să trăiască din asta, deoarece era conștient că, de fapt, nu era posibil. Ideea lui a fost să reușească să-și finanțeze totul fără să plătească prea mult ca să-și poată atinge obiectivele.

Soarta a ținut cu el și avut noroc că a prins un moment favorabil, atunci când sportul pentru persoanele cu dizabilități tocmai primise un impuls internațional și era regândit la nivel național de societatea austriacă. Structurile au devenit mai incluzive și serviciile lor au fost răsplătite, chiar dacă doar cu prudență la început.

Astfel, Andreas a dovedit că se poate trăi din sport. Se antrena de două ori pe zi, șase zile din săptămână. O astfel de sesiune de antrenament putea dura o jumătate de zi, cu două ore și jumătate în apă, încălzindu-se în prealabil și întinzându-se după aceea, cu îngrijire fizioterapeutică între ele. Apoi, mai era  și jobul de moderator. „Asta e provocarea mea, de a gestiona lucrurile în așa fel încât totul să funcționeze bine”, explică Andreas.

„Ești un atlet al armatei”, îl provoacă Christian Orou la o nouă dezvăluire.

„Da. Din 2016”, spune Andreas, care recunoaște că acest lucru nu era posibil înainte, deoarece persoanele cu dizabilități sunt inapte și, prin urmare, nu pot face parte din armată. Ministrul Apărării, Hans Peter Doskozil a schimbat asta. El a spus: „Cei mai buni sportivi olimpici sunt în armată, de ce nu și cei mai buni sportivi paralimpici?” Astfel, au fost create cinci locuri.

Înainte de asta, Andreas a supraviețuit cu ajutorul Sporthilfe (o organizație non-profit care are o contribuție importantă la securitatea socială a sportivilor) și a câtorva sponsori, costurile sale fiind acoperite de aceștia. Odată cu intrarea sa în cadrul armatei, a primit o slujbă, un salariu și asigurările aferente.

Brusc a realizat că trebuie să fie la fel de rapid în următoarele trei competiții și trebuie să se concentrează pe performanțele sale pe termen lung. Știa că astfel va primi bani la sfârșitul fiecărei luni. Asta a fost extrem de important pentru el. Ulterior, ideea cu cele cinci locuri a fost extinsă și acum sunt disponibile 20 de locuri pentru sportivii cu dizabilități.

Acest demers reprezintă ceva grozav dar importantă nu este doar securitatea financiară a persoanelor cu dizabilități performante. Aprecierea lor este cea mai importantă pentru Andreas. „Suntem invitați peste tot în mod egal, suntem întotdeauna adoptați în mod egal. Există o comunicare echivalentă. Când vine vorba de câștigătorii de medalii, suntem acolo. Când vine vorba de onoruri, suntem acolo. Acest lucru este extrem de important pentru imaginea că performanța nu face nici o diferență între sportivii para și nonpara. Toți au la fel de mult succes”, spune Andreas.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

Christian Orou a observat că pe site-ul lui Andreas, pe pagina profilului său este trecut un citat din Biblie. În acest sens, întrebarea următoare se referă la importanța religiei în viața sa.

Andreas îl corectează pe jurnalist, subliniind că din punctul său de vedere nu este vorba de religie, ci de credință. Recunoaște faptul că supraviețuirea sa reprezintă un miracol și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi. „A fost intervenția lui Dumnezeu, din convingerea mea, și asta mi-a dat și perspectiva de a vedea lucrurile așa cum le văd eu acum. Sunt lucruri asupra cărora nu am control, pot doar să am încredere”, precizează Andreas. Iar acea încredere, acea pace interioară, este urmarea firească a credinței sale.

Citatul din Biblie reamintește tuturor celor care ajung pe pagina profilului său: „Știm că Dumnezeu lucrează toate lucrurile spre binele celor ce-L iubesc, cu cei care sunt chemați după planul Său veșnic.” Andreas este convins că accidentul a fost o binecuvântare pentru el. Datorită acestuia, el este persoana de astăzi, a putut călători prin întreaga lume și a putut să dea altor oameni încredere și speranță. Și totul din cauza acestui eveniment tragic pe care nimeni nu și l-ar fi dorit, dar care s-a întâmplat.

Christian Orou continuă interviul, întrebându-l pe Andreas despre obiectivele sale atât pe plan sportiv, cât și personal.

Acesta mărturisește că își dorește să câștige o medalie de aur. A obținut doar medalii de argint și de bronz. Vrea să evite locurile în afara podiumului și la Jocurile Paralimpice de la Paris și Los Angeles din 2028 vrea să obțină cele mai bune performanțe. „Sunt într-o formă de top în ceea ce privește sportul, dacă pot să îmi mențin forma și să o îmbunătățesc mai departe, ar fi foarte bine. În particular, m-am căsătorit acum două luni. Căsătoria mea cu Raissa reprezintă cea mai frumoasă și mai importantă realizare din viața mea de până acum”, mărturisește Andreas.

Sursa foto: pagina Facebook Andreas Onea

Acesta susține că va fi pe cât posibil cel mai bun tată, le va arăta copiilor săi cum este viața, fiind un exemplu pentru ei. Va fi mereu lângă soția sa, o va iubi și va fi cel mai bun soț pe care și-l poate imagina. Din punct de vedere profesional, Andreas vrea să ajungă la cât mai mulți oameni cu ceea ce face și să-i încurajeze cu povestea sa. Și vrea să aibă cât mai multe „momente James” posibile.

Nedumerit, jurnalistul Christian Orou este curios ce înseamnă un „moment James”.

Cu o vizibilă satisfacție, Andreas povestește cum la Cupa Mondială din 2019 de la Londra, a fost abordat de un tânăr din Malaezia care a înotat împotriva sa dar care a venit la el și a fost foarte entuziasmat. Mirat, Andreas s-a întrebat: „Da, frumos, dar au fost șase înotători mai buni decât mine. De ce este entuziasmat de mine?”

Ulterior a aflat că prima cursă de înot pe care admiratorul său o văzuse vreodată a fost finala Jocurilor Paralimpice din 2008, de la Beijing. Acesta era atunci în tribună împreună cu tatăl său care i-a spus: „James, îl vezi pe acest tânăr din Austria? Ca și ție, îi lipsește brațul stâng. Și dacă el poate să o facă, atunci și tu poți.”

Acela a fost momentul în care James a decis că vrea să fie paraînotător și să meargă la Jocurile Paralimpice. 11 ani mai târziu, a înotat împotriva lui Andreas la Campionatele Mondiale. Nu l-a întrecut, ar fi fost culmea. Dar asta a însemnat pentru el dovada supremă că poate face ceva.

James este acum un influencer cunoscut în Asia de Sud-Est și arată online oamenilor ce pot face persoanele cu dizabilități. Acum este în Australia, a făcut un master acolo și toate realizările sale s-au întâmplat după ce l-a văzut înotând pe Andreas. În 2019 s-au cunoscut și James a vrut neapărat să facă o poză împreună. Asta înseamnă un „moment James”, care i-a dovedit lui Andreas că merită să înoți chiar dacă nu ai un rezultat bun. Este benefic faptul că alți oameni văd efortul făcut și din momentul acela alții pot învăța ceva.

„Dacă pot face această diferență, nu contează dacă ies obosit din apă sau dacă vreau doar să dorm. Voi continua să dau totul. Rămân disciplinat. Acest lucru este valabil și pentru moderația și prelegerile mele, pentru că numai așa pot ajunge la oameni ca James”, conchide Andreas care, așa cum scrie pe pagina sa de profil, nimic nu este întâmplător în viață.

Susține publicația noastră

Trimite acest articol și prietenilor tăi