fbpx
vineri, 10 aprilie 2020
Informația fără granițe


Român din Italia: Am devenit un virus pentru țara noastră, nu ar fi mai bine să fim toți frați, cum am fost mereu?

Scris de Daniela Stoica , înv Blog În evidență Prima pagină - duminică, 15 martie 2020 Etichete: , , , , ,

Costel Mihalache s-a născut la Panciu, în județul Vrancea, are 52 de ani și este unul dintre românii care au plecat de foarte mulți ani în străinătate. În 1993 a absolvit Facultatea de Teologie din București și în 1998 a decis să se stabilească în Italia. În prezent nu profesează ca preot, dar este un atent observator al necesităților și problemelor cu care se confruntă comunitatea românească din această țară. Referitor la întoarcerea unor compatrioți în țară, în aceste zile când se încearcă la nivelul întregului continent împiedicarea răspândirii pandemiei de coronavirus, Costel Mihalache scria într-o postare pe pagina lui de Facebook:

„Noi nu suntem săraci, cei din Diaspora, sau, oricum, nu suntem muritori de foame… Am trecut prin vremuri de sărăcie, numa’ Dumnezeu știe! Am luat-o de zeci de ori de la capăt, n-am avut un capăt de ață de la nimeni; nu tu mamă, nu tu tată, nici frate și nici soră. Și-o mai făcut milă uneori câte-un macaronar de noi, așa cum ne place nouă să le spunem, nu cu răutate… Și de multe ori au fost mai oameni decât mulți dintre conaționalii noștri. Nu intru în amănunte…

Noi nu avem nevoie de nimic de la nimeni. Nu așteptăm nimic de la statul italian, așa cum nu vrem nimic de la cel român. Ne-am obișnuit să scuipăm praf cu sânge pentru fiecare bucată de pâine pe care am câștigat-o… Cei mai mulți dintre diasporeni așa și-au câștigat pâinea: cinstit, cu sudoare și cu multe sacrificii, cu nădejdea unei vieți mai bune, care, pentru cei mai mulți dintre noi, ne-ar fi plăcut să se termine în cimitirul nostru din sat, acolo unde sunt îngropați bunicii și părinții noștri. I-am părăsit când erau în viață, dar acum mulți dintre ei s-au dus… Cu nădejdea și cu dorul ne-am hrănit, iar la fiecare oftat am zis: lasă că vor veni vremuri mai bune și pentru noi! Dar vremurile sunt cele care sunt… Mulți am prins rădăcină aici, ne-am luat case, ne-am crescut copiii, avem ceva activități puse pe picioare, de, ca tot omul gospodar.

Ceea ce vreau să spun este că noi, diasporenii, nu cerem nimic de la nimeni. Nu mergem acasă să cerem, ci să ducem, de fiecare dată. Am trimis miliarde de euro la familiile noastre, din care s-au plătit taxe, TVA, impozite pe clădiri și terenuri, s-au cumpărat bunuri, s-au construit case, adică s-au cheltuit acolo, în țărișoara noastră… Am făcut-o din inimă și nimeni nu ne-a ridicat vreo statuie pentru asta. În câte-un sat, vreun primar mai inimos, a organizat câte-o zi a Diasporei acolo, cu mici, bere și Fuego, după tradiția noastră înpământenită… Până mai ieri strigau cu disperare unii că ar trebui să se întoarcă românii acasă, că nu este forță de muncă, de parcă aici am stat în stațiune. La vot ni s-au creat toate condițiile să votăm – știu că nu de dragul nostru. Adică, ar fi nevoie de noi, doar din când în când…

Deși ne-am pierdut tinerețea, puterea, părul din cap și altele, omenia n-a pierit de tot din noi. Dacă întinde mâna un sărac, nu întoarcem spatele, că așa ne-o învățat bunica și părintele ăl bătrân din sat. Acuma o venit nenorocirea asta peste noi, unii au rămas fără loc de muncă, alții fără case, alții cu alte necazuri că de, oameni suntem și necazurile pentru oameni sunt făcute…

Ș-o plecat românul necăjit către casa lui, aia pe care-o lăsat-o în țară, de la părinți sau bunici, sau pe cere și-o făcut-o cu mult greu și amar în douăzeci de ani de stat printre străini. Și fără să-și dea seama, a devenit peste noapte din om – virus, ciuma, lepra și holera țării sale. Cei care se bucurau când venea acasă în August, că mai sugeau și ei câte-o bere moca, acum l-ar omorî cu pietre. Dureros, extrem de dureros! Să nu veniți cu exemple de tâmpiți sau ignoranți care au încercat să mintă autoritățile când s-au întors în țară, că de ăștia sunt peste tot! Da cu bieții români care se întorc acasă, ce aveți? Că nu vor nimic de la voi! Mereu au adus – niciodată n-au luat nimic de la voi!

Vă e frică de boală? Da credeți că scăpați, dacă nu vin diasporenii acasă? Boala găsește oricum pe unde să intre, nu vă cere vouă permisiunea. Acum, că suntem toți la necaz, nu-i mai bine să fim tot frați, cum mereu am fost? Nu puteți închide odată pentru totdeauna televizoarele alea, care vă prostesc cu minciuni și să scormoniți în voi, că poate-o mai rămas o urmă de omenie? Că rana din noi se vindecă, dar amintirea ei rămâne…

Noi vă iubim! Nu vă cerem același lucru, dacă nu vă lasă inima, dar, măcar, nu ne urâți! Poate odată, peste ceva vreme, vom putea să ne îmbrățișăm iar și să stăm la un mic și la o bere împreună, ca frații…”

Costel Mihalache – Italia

Trimite acest articol și prietenilor tăi
Publicitate