fbpx
duminică, 26 septembrie 2021
Informația fără granițe


Român din străinătate întors în țară după ce i-au murit mama și fosta soție: „Am plâns de furie și neputință”

Scris de: Daniela Stoica , înv Articole corelate Din diaspora Din România Știri - miercuri, 15 septembrie 2021 Etichete: , , , , , ,

Scrisoarea dezolantă a unui român întors din Anglia după ce mama și fosta soție i-au murit în țară, la scurt timp una de cealaltă, este prezentată de publicația ReporterIS și explică practic cum rezolvarea unor proceduri banale s-a transformat într-un calvar. Bărbatul a avut mai multe probleme de pus la punct în România, dar, din cauza birocrației și a incompetenței unor funcționari s-a întors în Marea Britanie fără să fi rezolvat mare lucru. Ghinionul l-a urmărit practic încă din aeroport, la puțin timp după ce a pus piciorul pe pământ românesc.

Iată ce a povestit:

«Fosta soție a murit de cancer anul trecut. Acum câteva luni, s-a dus și mama. Tot de cancer. Am 46 de ani, am terminat Economie la Iași, iar de 9 ani sunt stabilit în Anglia. Am un băiat de 16 ani pe care, de câteva luni, l-am adus în UK și l-am înscris la școală.

- Continuarea articolului după publicitate -

Rândurile ce urmează descriu experiența traumatizantă prin care am trecut în cele două săptămâni din august 2021 cât am venit în România pentru a rezolva problemele birocratice ce au urmat deceselor fostei soții și a mamei.

Pe scurt, am de rezolvat 4 chestii mari și late: în cazul fostei soții, să închid un credit bancar, iar fiului nostru să-i obțin pensia de urmaș la care are dreptul. De la mamă, să rezolv cu un mic credit în lei și, în același timp, să dezbat moștenirea, fiind unicul copil al părinților, ambii acum dispăruți.

Concluzia, tot în câteva cuvinte: după 14 zile în care am fost tratat cu dispreț, aroganță și zeflemea de funcționari ai statului și angajați bancari, rezultatul este unul dezastruos. N-am reușit să închid niciunul dintre cele două credite, fiul meu nu are și nu va avea prea curând pensie de urmaș, iar moștenirea de la mama, o căsuță și două palme de teren într-un sat din Botoșani, am „externalizat-o”, împuternicind pe altcineva să se ocupe.

În plus, am cheltuit pe drumuri, acte, taxe și impozite echivalentul a 2.000 de lire sterline.

Pentru a rezolva aceste probleme, pe 11 august, la ora 5:10 aterizez pe Aeroportul Otopeni. Semne rele, încă de la primii pași. După ce suntem verificați de DSP și Poliția de Frontieră, mergem spre zona benzilor pentru a ne ridica bagajele. Afișaj lipsă.

Ajungem în dreptul unor uși automate. Patru-cinci dintre noi fac pasul. „Stop, stop”, urlă o agentă de pază. „Gata, ați trecut, nu vă mai puteți întoarce”. Din neatenție, ieșisem din Aeroport, dar fără să fi luat bagaje.

Agenta, fermă pe poziție: „Nu vă mai întoarceți. Dar sunați de-aici și vi se vor aduce”. Și ne proptește în fața unui telefon de perete, ascuns într-un cotlon. Ca-n filmele cu proști, ridic receptorul și sun la numărul companiei aeriene. Și sună și sună. 30 de minute, pe ceas. Niciun răspuns. Zic, hai că-i bună. Am ajuns acasă și nu-mi pot lua bagajele.

Polițistul: „Ce bați, mă, așa?”

Mă întorc la respectiva angajată a firmei de pază. Mă direcționează la o ușă de termopan, cu folie. Adică, dinăuntru se vede, din afară-i ca oglinda. Poliția Aeroportului, cică. Bat și bat. Și iar bat. Tot mai tare. Într-un final, iese un polițist afectat: „Ce bați, mă, așa?”, îmi scuipă printre dinți.

Îi explic contextul și-l rog să găsim o soluție să ne recuperăm bagajele. Eram patru inși în situația asta de Păcălici. O femeie cu un copilaș pierduseră deja zborul de legătură cu provincia. Polițistul se apropie de mine, la doar câțiva centimetri de ureche și-mi spune pe un ton batjocoritor: „I-auzi. Și-a pierdut ăsta bagaju’. Au, au, au. Ce să ne facem!?!?”. Și, fără nicio altă vorbă, face stânga împrejur, intră pe ușa pe care ieșise. Și o închide. Rămân ca prostul și nu-mi vine să cred. Pur și simplu ne-a întors spatele.

Îmi rămâne o singură variantă, disperată – e drept, și sun la 112. Îmi vine și să râd și să urlu de frustrare: totuși reclam o sechestrare sau furt de bunuri, la ce s-o fi încadrând chestia asta. După alte câteva zeci de minute, vin 3 agenți. Mă interoghează, ca la poliție, iar unul, mai amabil, anunță compania. „Așteptați, că o să vină cineva să vi le aducă”, sună rezoluția, iar polițiștii dispar și ei.

La 8:30, deci după 3 ore și aproape jumătate de la aterizare eu încă n-aveam bagajele. O ultimă idee. Intru în terminalul plecări și găsesc, în sfârșit, pe cineva de la compania respectivă. După alte câteva minute, apar și bagajele. Concluzia: zborul meu UK – România a făcut 2 ore și 20 de minute, iar operațiunea de recuperare a bagajelor a fost de 3 ore și 30 de minute.»

Întreaga poveste a românului nostru o puteți citi aici.

Susține publicația noastră

Trimite acest articol și prietenilor tăi