Un român din străinătate povestește cum i-a fost tratată fetița în spital: „Mi-a venit să plâng când am văzut cum se lucrează acolo”

Postarea unui român stabilit în Franța a devenit virală pe Facebook având un număr mare de distribuiri prin toate grupurile cu români care trăiesc în afara țării. L-am contactat pe George Ilisei și am aflat că este originar din Mangalia, județul Constanța, are 35 de ani, este căsătorit cu o  moldoveancă frumoasă din Suceava și au împreună o fetiță, Daria, de 1 an și 3 luni. Locuiesc în Font-Romeu, o localitate turistică din Pirineii Occidentali, unde George este șef de sală la un hotel-restaurant. Anul trecut, abia sosiți pe pământ francez, românii noștri s-au confruntat, din nefericire, cu o problemă de sănătate a fetiței lor. George Ilisei a ținut să povestească experiența pe care a trăit-o atunci, într-un spital din sudul Franței, iar textul său a plăcut mult cititorilor:

«Abia ajunși în Franța, pe 18 noiembrie anul trecut, împreună cu fetița noastră de 8 luni, după două zile ceva nu era bine cu ea, era bolnăvioară. Am fost la medic și ne-a spus că s-ar putea să aibă infecție urinară și ar trebui să mergem  să-i facem o analiză la urină. Dar nu se putea decât a doua zi pentru că probele se recoltau până la ora 13:00. Noaptea, fetița a făcut febră mare, frisoane, avea o fățucă de ți se rupea sufletul…

Nu am mai așteptat să facem analize, ci am plecat direct la Urgențe, la un spital franco-spaniol, numit așa pentru că se afla chiar la granița dintre cele două țări. Am ajuns la spital, le-am explicat ce și cum pentru că vorbesc fluent franceza, ne-au întrebat dacă avem card de sănătate, le-am spus că abia am ajuns în Franța și nu avem, că o să muncesc în cutare loc și că abia de la 1 decembrie voi începe. Nu a fost absolut nicio problemă, deși este un spital cu pretenții și foarte scump.

Nu au făcut absolut nicio verificare să afle dacă spusele mele sunt adevărate sau nu. Cred că nici nu s-au gândit prea mult la asta pentru că se grăbeau în schimb să mergem cât mai repede cu fetița la analize. S-au chinuit o oră să-i preleveze urină cu niște săculeți speciali și într-un final au reușit. I-au luat și sânge. După nici 30 de minute au venit rezultatele la analize și s-au adeverit spusele medicului la care fusesem cu o zi în urmă. Infecția era destul de gravă, așa că au internat-o.

Eram puțin trist știind că nu o să pot sta cu fetele mele (soția și fetița – n.r.). Am urcat toți la al doilea etaj, am intrat într-o cameră mare (aproximativ 25 mp), în care se afla un pat de spital tip OZN, un fotoliu și o canapea, plus o baie dotată cu tot ce era necesar. Cadrele sanitare m-au întrebat dacă am cu ce să mă duc să aduc fetelor schimburi pentru că vor sta internate cel puțin trei zile. Am rămas uimit când mi-au spus că, dacă vreau, pot să stau și eu cu ele cât timp doresc. Zi și noapte.

Mai că îmi dădeau lacrimile de bucurie, un comportament impecabil al cadrelor medicale! Din două în două ore veneau să vadă cum se simte fetița. A avut branulă mititica… Prima și a doua zi, cam până la prânz, când vedea că intră cineva în camera de spital începea să plângă, dar doctorițele și asistentele nu veneau niciodată cu mâna goală, mereu aduceau câte o jucărie. Pe seară deja erau prietene, o luau în brațe și se jucau împreună. Aveam asigurat mic dejun, prânz și cină pentru toți trei.

În a treia a zi deja prințesa noastră se simțea mult mai bine, dar au spus totuși să mai stăm încă o zi pentru a fi siguri că totul va fie bine. Deși aceste cazuri sunt rare, infecția putea să recidiveze. Ni s-a spus să trecem pe la recepție la plecare, unde am mulțumit echipei cu lacrimi în ochii pentru toată atenția acordată.

Venind dintr-o țară în care trebuie să bagi mâna în buzunar ca să ți se acorde atenție prin spitale, este normal să rămâi uimit la asemenea comportament, ținând cont că nu aveam Carte Vitale (card de sănătate), că suntem români, că nu știau dacă eu le-am spus sau nu adevărul despre viitorul meu loc meu de muncă. Mi-au cerut doar ca atunci când o să am cardul de sănătate și numărul de securitate să trec pe la ei. Mi s-a spus și costul aproximativ pe care ar fi trebuit să îl plătim : 2.000 de euro, dar pentru noi a fost zero pentru că a fost la „urgență”!!

Pe fișa de externare apăreau menționate și toate cadrele medicale care au avut grijă de Daria pe parcursul celor 4 zile. 14 persoane la număr. Vă dați seama? În patru zile prințesa mea a avut atenția a 14 persoane și toate au fost cu zâmbetul pe buze!

În luna martie a acestui an am primit cardul de sănătate și am trecut pe la ei. Nu am putut să mă duc cu mâna goală, că nah, totuși sunt român, am luat un ficus mare și l-am dăruit echipei. Ne-au mulțumit de nenumărate ori , ne-au pupat mai că îmi venea să dau la medicină și eu! Acum o săptămână, din nefericire, am trecut din nou pe la spital, de data asta cu o otită medie (nimic grav) și am zis dacă tot suntem acolo, să trecem pe la etajul doi, să le spunem „bonjour” doamnelor. Ficusul era deja mult mai mare, era pus la loc de cinste, foarte bine îngrijit, iar pe una dintre frunze stătea agățată o veveriță de pluș pe care scria Daria.

Poate că în România nu avem spitale super dotate cum au cei din Occident, dar măcar personalul de-ar fi la fel ca acolo. Să te simți în siguranță, să știi că ești pe mâini bune, nu să îți fie teamă că nu ai ce să le bagi în buzunar și că o să te trateze cu indiferență, să ți se vorbească frumos, să nu se facă nicio diferență între x si y. Contează! Și contează enorm.»