România unită și totuși foarte împărțită
Sărbătorim Ziua Națională a României din nou, iar eu mă întreb ca în fiecare an ce ar trebui să simt în privința asta. Mândria de a fi român? Dragostea de țară? Importanța apartenenței la o anumită etnie?
Din păcate nu simt niciuna din emoțiile enumerate mai sus și asta nu din cauză că sunt eu un om rău sau nu-mi pasă de țara mea. Ceea ce simt în schimb în fiecare an pe 1 decembrie este un fel de dor de o emoție netrăită încă, o senzație ciudată cum că lipsește ceva de undeva, din țara noastră, din românii noștri.
Lipsește poate mai multă unitate, mai multă empatie poate sau solidaritate între români. Ceva ce poți vedea poate doar într-o familie, între frați, surori și părinți, indiferent cât de departe trăiesc unii de alții și indiferent de divergențele pe care le-au avut în trecut. Ei știu că legătura dintre ei nu va muri niciodată, chiar dacă nu se mai văd și nu mai vorbesc unii cu ceilalți ani de zile la rând.
Legătura aceea care definește familia ne lipsește nouă românilor, îmi dau seama acum și cred cu tărie că ea a fost distrusă în ultimii 30 de ani de niște persoane meschine și egoiste. Aceleași persoane care din decembrie ’89 încoace au făcut tot ce le-a stat în putere să ne împartă în două sau în mai multe părți pentru a ne putea manipula ele cum vor. Aceiași indivizi sau aceleași grupuri de indivizi care astăzi ne vorbesc despre o Românie unită, dar care merg mereu, fără absolut nicio excepție, pe principiul „dividi et impera”.
Îi vezi de 30 de ani încoace la conducerea țării, în Guvern, în Parlament, la televizor și peste tot unde au un interes. Îi auzi cum îți vorbesc despre salvarea țării, despre unitate și onestitate, chiar în timp ce te îndeamnă să-ți disprețuiești compatrioții care nu gândesc la fel ca tine, care nu-i ascultă pe ei și dau crezare celor din alte tabere.
Iar tu, în acel moment, uiți că ești român și că cel pe care-l disprețuiești este și el român. Uiți că sunteți frați și că mama ta, România, nu e doar mama ta, ci și a lui, deci are și el dreptul să o iubească și să fie iubit de ea, în felul lui. Tot ce știi este că acum ai o idee în cap pe care trebuie să o aperi cu orice preț, indiferent cine o atacă și nu îți dai seama că ideea a fost plantată acolo de cineva cu interese personale. Altele decât ale tale sau ale țării tale.
De aceea mie unul îmi este tot mai greu să simt ceva atunci când sărbătorim Ziua Națională a României fiindcă nu văd o Românie unită, așa cum a fost declarată ea în 1918, nu văd români care se iubesc ca frații sau care se acceptă măcar unii pe alții așa cum sunt și nu văd nici conducători care să-și dorească o Românie unită la fel ca cei care o conduceau acum 101 ani.
Știu că nu-i ușor să fii român în acest mileniu al globalizării, când un sfert din conaționalii noștri trăiesc prin alte țări și când mulți dintre noi avem deseori tendința să apreciem și să respectăm mai mult străinii decât pe românii noștri, sau mai mult politicienii, decât pe frații noștri, dar în momentul în care ajungem să ne disprețuim noi între noi, românii, cum se întâmplă tot mai des în ultimii ani și facem asta doar pentru a face jocurile murdare ale acelor persoane sus-puse, putem să considerăm că pe 1 decembrie nu mai avem nimic de sărbătorit.